PRIN PROCESUL DE ZINCARE TERMICĂ SE OBŢINE O ACOPERIRE DURĂ ŞI REZISTENTĂ LA ABRAZIUNE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ REDUCEREA DETERIORĂRII PRODUSELOR ÎN TIMPUL EXPLOATĂRII ŞI REDUCEREA TIMPULUI DE EXECUŢIE A LUCRĂRILOR.
ADERENȚA
Spre deosebire de majoritatea depunerilor, care au legături de natură mecanică sau chimică cu oţelul (cum sunt straturile de nichel, crom, staniu, alame, etc.), acoperirile obţinute prin zincare termică au legături de natură metalurgică (aliere) cu substratul, ceea ce le face foarte aderente; astfel se evită exfolierea sau fisurarea straturilor cu ocazia manipulării, în timpul transportului, depozitării sau montajului produselor.
DURITATEA
Stratul exterior de zinc (faza η) este relativ moale şi absoarbe în mare parte şocul mecanic într-un eventual impact intervenit pe parcursul manipulării. Straturile aliate de sub acesta (fazele ζ, δ, γ) sunt însă mult mai dure, uneori chiar mai dure decât substratul în sine. Aceste straturi de aliaj sunt de 4-6 ori mai rezistente la uzură decât zincul pur. Rezistenţa la uzură a acoperirilor de zinc este mai mare decât a vopselelor, pentru aceeaşi grosime, deci pot fi folosite cu succes la piesele supuse la uzare prin abraziune (scări, plăci de podea, conveioare, rafturi etc.). (Figura 1). Zincarea termică, faţă de zincarea electrolitică sau de vopsire, are şi o mare rezistenţă la vibraţii. Din acest motiv este recomandată în sectorul auto, în industrie şi în construcţii.
