Site Overlay

Aspecte economice

ZINCAREA TERMICĂ ESTE CEL MAI EFICIENT ŞI MAI IEFTIN PROCEDEU DE PROTECŢIE ANTICOROZIVĂ, RAPORTAT LA ÎNTREAGA DURATĂ DE VIAŢĂ A PRODUSELOR

ASPECTE ECONOMICE

Costul real pentru protejarea structurilor din oţel împotriva coroziunii trebuie să ia în considerare două elemente importante:

  • costul iniţial al protecţiei anticorozive;
  • costul de protecţie anticorozivă pe toată durata de viaţă a structurilor; acesta cuprinde costurile de menţinere şi întreţinere a sistemului de protecţie anticorozivă a structurii.

COSTUL INIŢIAL

Zincarea termică este adesea percepută ca fiind mai scumpă decât este în realitate. Această eroare provine din două motive: în primul rând, o acoperire cu atât de bune performanţe este automat considerată ca fiind scumpă şi în al doilea rând, raportul dintre costul iniţial pentru zincarea termică şi costul pentru prima vopsire, în ultimii ani, s-a modificat considerabil. Costurile de vopsire au crescut constant, în principiu datorită restricţiilor impuse pentru protecţia mediului, în timp ce costurile de zincare termică s-au menţinut stabile.

Figura 1, ilustrează faptul că în cazul multor aplicaţii, zincarea termică este mai ieftină decât aplicarea altor tehnologii alternative de acoperire. Explicaţia este simplă: procedeele alternative de protecţie anticorozivă, cum ar fi vopsirea, necesită mult mai multă manoperă, comparativ cu zincarea termică, care este un proces industrial mecanizat şi bine controlat. S-a determinat că la zincarea termică, costul manoperei reprezintă 30% din totalul costurilor, pe când la vopsire aceste costuri ajung la 60% din totalul costurilor de protecţie (dacă se include şi pregătirea suprafeţelor).

Figura 1. Costuri iniţiale pentru diferite tehnologii de acoperire

COSTUL PE TOATĂ DURATA DE VIAŢĂ A UNEI CLĂDIRI (whole–life cost)

Pentru analiza economico-financiară a clădirilor (structurilor), în ultimii ani s-a introdus termenul de “whole-life cost”. Acest termen se defineşte ca fiind suma costurilor unei clădiri începând cu proiectarea, construcţia, exploatarea, întreţinerea, reparaţiile şi casarea (dezafectarea) la sfârşitul perioadei de utilizare (a se vedea tabelul 1).

Tabelul 1. Repartiţia aproximativă a costurilor pentru toată durata de viaţă a unei clădiri. Informaţiile de mai sus au fost furnizate de Turner and Townsend, Construction and Management Consultants

Acest mod de abordare, deşi nu este nou, este în prezent considerat ca cea mai bună practică (BAT) în momentul în care se doreşte realizarea unei clădiri noi.

Se estimează că până la 80% din costul total cu o clădire, pe întreaga sa durată de viaţă, reprezintă costurile de funcţionare/menţinere, reparaţii curente şi reparaţii capitale. Dacă se analizează figura 2 se observă că apar maxime de cheltuieli la 10 ani de la punerea în funcţiune şi apoi la fiecare 5 ani până la sfârşitul perioadei de utilizare.

Figura 2. Variaţia costurilor în timp. Costurile de-a lungul ciclului de viaţă a unui produs determină apariţia de maxime de cheltuieli la 10, 15, 20, 25 de ani.

Alegerea iniţială a materialelor şi a procedeelor de protecţie anticorozivă a acestora joacă un rol important în cadrul costurilor de menţinere, întreţinere şi reparaţii a construcţiilor pe întreaga lor durată de viaţă. Folosind metoda ”whole-life cost” s-a constatat că, clădirile şi halele fabricate din structuri metalice sunt cele mai rentabile, iar protecţia anticorozivă prin zincare termică a acestora este cea mai eficientă alegere din orice punct de vedere.

COSTURI PE DURATA DE VIAŢĂ A PRODUSULUI

Costul total de protecţie anticorozivă a unei structuri de oţel, pe parcursul ciclului său de viaţă depinde de costul iniţial de protecţie anticorozivă şi durabilitatea acesteia într-un mediu dat precum şi de costul şi frecvenţa de menţinere şi întreţinere, dacă durata de viaţă a structurii depăşeşte durata de viaţă a acoperirii iniţiale.

În majoritatea aplicaţiilor, zincarea termică asigură o durată de viaţă lungă, fără a fi necesare cheltuieli de întreţinere şi nici aplicarea de straturi de vopsea.

Există metode de calcul a beneficiilor şi dezavantajelor în cazul diferitelor tehnologii de protecţie împotriva coroziunii. Cea mai frecventă metodă este aceea de a calcula Valoarea Prezentă Netă (Net Present Value – NPV) pentru fiecare metodă în parte, urmată apoi de compararea rezultatelor. Acest calcul ia în considerare cheltuielile legate de costul împrumutului bancar, costul iniţial de protecţie, costurile de întreţinere ulterioară, precum şi durata de viaţă a produsului. Companiile folosesc frecvent acest tip de calcul pentru a determina posibilul profit al unui proiect de investiţie de capital.


Unde I = Costul iniţial al sistemului de protecţie anticorozivă;
M1 = Costul de mentenanţă în anul P1;
M2 = Costul de mentenanţă în anul P2;
r = Rata de actualizare a costurilor (dobânda)

EXEMPLE

Să considerăm cazul unei structuri din oţel care are o durată de viaţă prevăzută în proiect de 25 de ani şi pentru care dobânzile sunt de 5%.

Sistemul 1 – Zincare termică

Prin zincarea termică conform SR EN ISO 1461 rezultă o acoperire medie minimă de 85 µm pentru o grosime a oţelului de zincat de 6 mm sau mai mare. Deoarece zincarea termică conform acestui standard are o durată de viaţă estimată la mai mult de 50 de ani, în majoritatea mediilor exterioare (vezi capitolul 4), se poate estima o durată de 25 de ani fără cheltuieli ulterioare de întreţinere. Să considerăm cheltuielile de zincare termică la valoarea de 100 de unităţi. Costurile de întreţinere ulterioară sunt nule. (NPV = 100)

Sistemul 2 – Vopsire

Se consideră un sistem de vopsire care constă în curăţire urmată de un strat pregătitor de grund şi de două straturi de vopsea. Acest sistem are o durată de viaţă estimată la 8 ani, astfel sunt necesare trei revopsiri în timp de 25 de ani. Costul iniţial este uşor mai scăzut decât zincarea termică, adică de 90 de unităţi.

Costul pentru primele două operaţii de revopsire este de 45 de unităţi dar se ridică pana la 90 de unităţi pentru cea de-a treia revopsire, atunci când vopseaua originală trebuie îndepărtată. (NPV = 169)

Sistemul 3 – Vopsire

Al treilea exemplu se referă la un sistem de vopsire superior care constă în curăţirea prin sablare a structurii, urmată de grunduire şi de trei acoperiri cu vopsea de bună calitate. Acest sistem are o durată de viaţă estimată la 11 ani şi sunt necesare două revopsiri în 25 de ani. Costul iniţial este mai ridicat decât pentru sistemul de vopsire 2, fiind egal cu 135 de unităţi. Costul celei de-a doua revopsiri este jumătate din această valoare, adică 67,5 unităţi. (NPV = 197,5)

Concluzii

Se poate observa că pentru o structură cu durată de viaţă de peste 25 de ani, costul sistemului de vopsire „mai ieftin” este cu aproape 70% mai scump decât zincarea termică. De asemenea, costul unui sistem de vopsire „scump” este aproape dublu faţă de zincarea termică. În ce priveşte costurile iniţiale, de bază, zincarea termică este comparabilă cu sistemul de vopsire de bună calitate.

Totuşi, analizând costurile pe durata de viaţă, zincarea termică este considerabil mai ieftină decât majoritatea altor sisteme.

Ca urmare a avantajelor zincării termice faţă de vopsire, în Statele Unite, dacă în 1960 circa 20% din poduri erau vopsite, astăzi se vopsesc doar circa 4%.